Inca de la mijlocul secolului trecut, oamenii de stiinta si-au pus problema unei corelatii intre deficitul de vitamina D3 si incidenta ridicata a diabetului in tinuturile nordice. Astfel, in anul 1966, a inceput un meta-studiu in cadrul careia au fost inrolate toate femeile insarcinate dintr-un areal al Finlandei de Nord, cu scopul de a dezvalui daca deficienta sau suplimentarea vitaminei D3 in copilarie au vreun rol in dezvoltarea diabetului de tip I ulterior. In primul an de viata al celor peste 10.000 de copii, au fost colectate date referitoare la frecventa si dozajul suplimentarii cu vitamina D3, precum si date despre cazurile de rahitism. Primele rezultate in raport cu frecventa diabetului au fost colectate in 1997, incidenta acestuia fiind ridicata in cazul celor care nu au primit suplimente de vitamina D in copilarie. De altfel, peste 80 dintre copiii care au facut parte din studiu au dezvoltat diabet in primele 12 luni de viata.
Vitamina D este sintetizata de organism in prezenta soarelui. Expunerea in perioadele insorite fara pelicule de protectie este benefica organismului, insa in zonele temperate sau nordice, acolo unde exista perioade indelungate din an in care soarele nu isi face simtita prezenta, este necesara suplimentarea acesteia.
O analiza sistematica a mai multor studii, realizata in 2014 de catre Dr. Mihai Muraru alaturi de alti doi colegi din Massachusetts, a concluzionat importanta majora a vitaminei D in bolile non-scheletice ale organismului. S-a descoperit ca o ingestie de minim 500 UI de vitamina D zilnic a scazut riscul aparitiei diabetului de tip 2 cu 13%, in raport cu pacientii inrolati carora li s-a administrat sub 200 UI. Desi nu se cunosc exact motivele, rolul vital al vitaminei D in diabetul de tip 2 este sugerat de raportarea unor variatii sezoniere in controlul glicemiei in cazul pacientilor cu diabet de tip 2, aceasta fiind greu de mentinut in parametri normali iarna, cand prevaleaza avitaminoza D.
In 2015, un grup de cercetatori au studiat efectul suplimentarii vitaminei D3 si in cazul femeilor cu diabet gestational. Diabetul gestational (GDM) este starea de intoleranta la glucoza ce poate surveni in sarcini si este corelat atat cu rezistenta la actiunea periferica a insulinei cat si cu proasta functionare a celulelor beta (Insulele lui Langerhans, responsabile cu sinteza insulinei). Prezenta diabetului in cadrul unei sarcini creste riscul aparitiei acestuia in viitor, aproximativ 10-50% dintre femeile care au avut diabet gestational riscand dezvoltarea diabetului de tip 2 mai tarziu. O analiza a datelor statistice din Malaezia a dezvaluit ca aproximativ 50% dintre femeile cu diabet gestational au dezvoltat diabet de tip 2 in primii 5-7 ani dupa sarcina. Deficienta vitaminei D a fost asociata cu rezistenta la insulina si cu proasta functionare a celulelor pancreatice, fiind prevalenta in cazul femeilor cu diabet gestational. Ca urmare a studiului, s-a descoperit ca functia celulelor pancreatice s-a imbunatatit cu 20% in cazul femeilor care au suplimentat cu 4000 UI/zi, si a scazut cu 18 procente in cazul grupului placebo.
Prevalenta ridicata a deficientei de vitamina D, in ciuda climatului tropical malaezian, si a lipsei unor variatii sezoniere (ca in zonele temperate) este alarmanta. Evitarea deliberata a razelor soarelui, coroborata cu o dieta saraca in vitamina D3, dar si scaderea nivelului prin intermediul sarcinii sau a lactatiei sunt, impreuna sau separat, factori cu o contributie semnificativa. In plus, culoarea inchisa a pielii, specifica locuitorilor zonelor tropicale si subtropicale, este asociata cu un nivel scazut de vitamina D in organism. Asadar, indiferent de localizarea pe glob, este extrem de important sa permitem razelor soarelui sa ne atinga, fara a ne teme.
