Diferentele dintre proteina animala si proteina vegetala

Ultimii ani au scos la interval o serie de diete fashion, cea mai controversata fiind dieta vegana. Adeptii acesteia considera ca proteinele vegetale, in diferite combinatii, le pot asigura necesarul de aminoacizi. Insa lucrurile nu sunt atat de simple.

Proteinele au aproximativ 20 de aminoacizi esentiali impartiti in 3 grupe: o grupa de aminoacizi e constituita din cei nesintetizabili de catre organism, si care pot fi preluati doar din alimentatie ( fenilalanina, valina, treonina, triptofanul, metionina, leucina, isoleucina, lizina si histidina); o a doua grupa este compusa din aminoacizi care pot fi sintetizati conditional – insemnand ca sinteza lor poate fi limitata de anumite boli – si include arginina, glutamina, cisteina, glicina, prolina si tirozina. In cele din urma, avem grupa aminoacizilor pe care organismul nu trebuie sa ii preia neaparat din alimentatie, intrucat ii poate sintetiza.

Desi toti aminoacizii enumerati anterior se regasesc si in surse vegetale, nu exista niciun astfel de aliment care sa contina concomitent toti aminoacizii esentiali. Lipsa unuia sau mai multor aminoacizi din proteinele vegetale le face pe acestea sa aiba o calitate inferioara si sa fie considerate surse incomplete de proteina. Adeptii veganismului sustin insa ca o combinatie intre 2 sau mai multe surse de proteina vegetala pot crea o proteina completa. Corect, pana la un anumit punct: ratia dintre aminoacizii continuti de aceste surse nu este una ideala pentru organism, asa cum e in cazul proteinelor animale, complete. De altfel, s-a constatat ca in cazul consumului de proteina vegetala derivata din mazare, soia si fasole fava, existenta unor antinutrienti precum taninul sau unii inhibitori ai tripsinei duc la pierderea de proteina endogena la nivelul ileului (ultima parte a intestinului subtire).

Sursele de proteina animala sunt in esenta mai bogate in nutrienti de calitate fata de cele de origine vegetala. Vitamina B12, de pilda, nu se regaseste in nicio planta, ci doar in lactate, peste, carne rosie sau carne de pasare. Vegetarienii care nu suplimenteaza lipsa acesteia in dieta isi cresc gradul de deficienta. Fierul heme, gasit in general in carnea rosie, se absoarbe mult mai bine fata de fierul non-heme, din plante. Zincul este un alt nutrient care se regaseste preponderent in carne iar gradul sau de absorbtie este mai ridicat in cazul originii animale. Desigur, exista nutrienti care se regasesc exclusiv in plante, prin urmare trebuie gasit un echilibru in consumul ambelor categorii de alimente.

Calitatea unei surse de proteina se masoara dupa mai multi parametri: rata de eficienta a proteinei, valoarea biologica a acesteia, gradul de utilizare sau gradul de digestibilitate sunt cativa dintre acestia. Astfel, in cazul ratei de eficienta, s-a stabilit ca orice valoare depaseste 2.7 este o sursa excelenta de proteina (vezi tabel).

Asa cum o spun si studiile, dar si tabelul de mai sus, oul este sursa proteica ideala. Este urmata indeaproape de proteina din zer, utilizata intr-o lumtime de produse, incepand de la formulele de lapte pentru sugari. In timpul procesarii, lactoza din aceasta este eliminata aproape complet, devenind o sursa sigura si superioara de proteina chiar si pentru persoanele cu sensibilitate la acest tip de zahar. In dieta ketogenica, hidrolizatul de zer fara zaharuri adaugate poate fi utilizat dupa antrenamentele la sala, mixat cu apa, sau in deserturi. Este varianta optima de proteina imediat dupa antrenamente, prin prisma valorii biologice superioare si a gradului de absorbtie rapida.

In acelasi tabel se remarca inferioritatea ratei de eficienta in cazul surselor de proteina vegetala.

In concluzie, sursele de proteina animala sunt importante dezvoltarii armonioase din copilarie pana la maturitate. In cadrul unei diete destinate slabirii, un minim necesar de 40 grame de proteina per masa asigura pastrarea procentului de tesut muscular si pierderea in greutate strict din tesuturile adipoase.